agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7480 .



Zepeline peste piața Bucur-Obor
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Cãrtãrescu ]

2004-08-08  |     |  Înscris în bibliotecă de Florin Hălălău



Zepeline lungi planau peste piața Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuți prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisînd uriașe, atîta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetățenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecții pentru bărbați, femei & copii
indicatoarele de circulație se muiaseră de plăcere
țigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
își suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptîndu-se mereu
spre apus...

Erau nebunești, aveau expresia nebunească pe care ți-o văzusem în holul
blocului, cînd ne sărutasem în lumina beculețelor de la lift,
erau extraordinari și amenințători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu țineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul mașinilor de mic litraj parcate în
fața magazinului Materna
erau pure mașinării, mecanisme de ceas care nu-nțelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumașelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuțiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzația de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămață neagră și un fuior de barbă îngălbenită
plimbîndu-și nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganți, extravaganți ca azurul, cerești ca platina, verzi ca fildeșul,
tari și uscați ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncînd curcubee, pungi de plastic subțire
pline cu sprayuri „dalia” pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 și 276 frînînd ca niște
paralitici roșcovani în fața vitrinelor cu aparate foto
și rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veșmîntul de pînză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a cîte 3700 cmc.
dezvoltînd o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele „Page, Plant & sons”,
1972.
erau ochii tăi în vîrstă de optișpe ani
întinși pe toată bolta, și barosani.

stăteam în stația lui 21 și cîntam în gînd „Picasso’s Last Words” și mă
simțeam fericit
eram fericit că exist și credeam, pe cuvînt, credeam prima dată în viața
mea în realitatea absolută a mașinilor și tramvaielor și bordurilor
credeam și în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărți
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile „Airplane”, în fulgii de badminton din cutiile „Double Happiness”,
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu țeasta goală și
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
știam că va veni noaptea cu stele de diamant și credeam pînă și în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
și credeam că sînt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele și mi se configurase traheea, vezica
și știam că acolo visasem primele vise
și credeam că voi muri și totuși nu credeam și știam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
și știam că nu pot trăi pentru că nu pot crede pînă la capăt în viață
știam, da, că rîsul și plînsul sînt tot una cu banii, cu vîntul, cu benzina,
cu poșetele, cu lamele, cu uitarea
și știam că nu sînt nimic și că sînt totul și că nu sînt nici nimic și
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în stația de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lîngă mine ca niște aisberguri
că văd norii și blocurile și cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existența, lumea se strînsese în jurul meu să vadă cum filmez
existența, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglînd înălțimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe șine, plonjînd în travelinguri
fără sfîrșit
și un țăran făcea cu mîna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
și existența apăru deodată, grăsana lui Fellini, țîțoasa, țestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gît, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluțe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de șerpi veninoși împletiți peste păr
ca o cununiță de premiant, cu verighetă de sînge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de țîțe de capră
sub bluza de garofiță
ducea sub braț un video, mesteca radiații
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poți să crezi
ca pe ceva în care nu poți să nu crezi
eram treaz de parcă aș fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

și brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
și brusc ochii tăi planînd pe tot cerul au început să plîngă cu lacrimi
scînteietoare
și deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperișurile construcțiilor înalte
și brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
„Potemkin”
și brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
și șinele de tramvai săriră în aer
și magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzînd ca în filmele de război
și mașinile se desfăcură în piese și table și librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strîmbe,
ursuleți în flăcări, volume pulverizate
și de sub plăcile mari de asfalt țăndărite se ridică brusc toată vegetația
oprimată: volbura, piciorul-cocoșului,
mușețelul
și din pasajul puțind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
țeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama și Klimt
și Zagreus și șopîrlele și hienele și scorpionii
și sobolanii și Miazănoaptea și Ernst și Seth și
Stoiciu și Krishna
și șoșelele arseră ca niște cîrpe și tramvaiele își aruncară în aer șasiurile
și roțile grele de metal
și vînzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, își așeză în palmă
oscioarele tălpilor
și lacrimile cădeau, cît autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porțelanul, reci ca scopolamina
și ochii tăi erau umezi, cu vinișoare roșii, cum fuseseră săptămîna trecută
în Herăstrău, cînd ne-am suit în roata
mare cu spițe ca de bicicletă și n-am văzut
din vîrful ei absolut nimic decît pe un
muncitor cu fiu-său, și ei în roată, care
se holbau la noi cum ne mușcam buzele,
înnebuniți că nu ne puteam devora
și ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoși și berzele cu picioare roșii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în fața ochilor tăi
adăpostit într-o pîlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în țăndări și lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe față masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit și-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
și luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
și reclame de Pepsi pe șepci, și călcau peste noi
cu adidașii moi.
mă gîndeam la viața mea, la ratarea mea.
la neputința mea de a crede și a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesățios de vitrină
o piesă dintr-o mașină de tuns cine știe cum nimerită lîngă mine
și îmi spuneam, îmi spuneam și gemeam:
Doamne, un pui de maimuță te privește în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu știu de unde să-l încep
și trebuie să-l mănînc pănî la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirînd un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluște și cefalopode
lasă-mă să viețuiesc, să dispar...
cînd ți-am văzut conturîndu-se părul, încîlcit ca o mașină cu aburi
și apoi buzele și dinții și gingiile, căci zîmbeai printre nori
și răneai cu dinții pielea de cireașă a stelelor
apoi ți-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinși de lobii
prelungi
și în sfîrșit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
și umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan și în spate stele, era ca în „Războiul stelelor”
erai ca prințesa Lea din „Războiul stelelor”
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
și îmi zîmbeai, și am știut atunci că sînt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am știut că mi se mai dă o șansă
brusc am știut că mi se mai dă o șansă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!