în vremea aceea
plecările nu purtau rezolvări explicabile
timpul își pierdea conturul
în mijlocul țipetelor dresate de abandon
ne gândeam că ascunzându-ne sub tâmpla lui
ne va fi mai ușor
să privim fiecare crepuscul
sentimentele nu aveau legătură cu realitatea
curgeau în cascadă prin marginile universului cunoscut
iar noi ne împleteam somnul cu improbabile vise
două câte două
și îl împărțeam la inversul cifrei
ne amuza muzicalitatea acestei matematici inexistente

formele orașului se îngustau către centru
își risipeau culorile
între două nuanțe de gri și albastrul ultim
de spațiul acesta ne despărțea o carne vie de amintiri
dintre toate numele nu uitam decât unul
azi suntem mai puțin singuri iar plecările noastre
sunt relative în absolut

astăzi
universul ne salvează neființa
cu un zâmbet crud