Râsul ei a stârnit furtuna
Pe care eu nu o am mai potolit.
Candoarea-i m-a devorat dintr-una
Ca balena pe pescarul obidit.

M-a dus încet în mare
Unde eram doar noi ºi-amorul,
Ne-am scufundat în noi cu totul,
Dar spuse vraja ºi dispãru în zare.

Rãmas-am mic, legat în negurã
Pe gurã, fãrã ochi. Dar marea se-ndurã
De-mi arãtã ochi verzi cu lacrimi de sânge
Pe care sirena îi strânge,
Îi pune în cristalele-i vaze
alãturi de regrete, nevroze ºi fructoze
Din care se hrãnesc odorante lãcrãmioare.

Iar eu aºtept sã-mi creascã ochii verzi
mãsurând aceeaºi zbârlitã pãpãdie.