efigia de ceară a templului de vorbe
arde în sărbătoare împuținându-și trupul
e cald și e lumină

pe coame de-ntuneric vine împovărarea
silește-o ca să intre în inimi de femeie
învestmântate fiară

strigat cu voce tare pe străzile uitării
mărturisesc mi-e sete de ploaia nebuniei
ca umbra unei cupe

cu verbul și cu glasul cinstesc mărinimia
nevoilor de care chiar moartea se-ngrijește
uitându-se pe sine

“feriți-vă de câine” am încrustat în praguri
și lumea-ntreagă parcă din coada ei a dat
recunoscându-mi pasul

că am tăcut nu face pădurii nici un rău
doar vântul șovăilenic îi freamătă lăstarii
chemându-se tăiați

inima mea și carnea mea înalță cântec
ca un flaut divin în care flăcările suflă
cu aripi de corb alb

totul s-a sfârșit!