Visăm toți pe coaja aceluiași ou
cu spaime firești că-ntr-o zi îl vom sparge
acest mult prea viu colorat bibelou
și definitiv încleștați de catarge.

Nu știm să rostim blasfemii printre dinți
nu vrem mângâieri nici nu facem concesii
un fel de poeți vinovat de cuminți
ne doare în cot după false impresii.

Și nu suntem milogii cu băștile-n mâini
cerșind comentarii și nouă...și nouă...
Pe frunți ne lipim cocoloașe din pâini
în formă de stele sau boabe de rouă.

Dar unu plus unu plus cinci nu-i așa?
nu dau adunate o mie de versuri
așa că mai punem acolo ceva
chiar dacă mai pierdem pe drum niște sensuri.

Ce dacă vom arde caiete plângând?
și noi mistuiți printre flăcări albastre?
Posibil să crească o carte în gând
din neagră cenușa cadavrelor noastre.

Avem așadar toți un vis colorat
și mintea deschisă la reci monitoare
cu lirice fire ne prindem de pat
să nu spargem visul că sigur ne doare.

Și totuși murim dar murim în picioare.