Mă!
Mă gândesc la tine
și știu. Știu că ai să
zâmbești
la gândul că îți scriu.
Nu, nu prea des.
Aș vrea să îți des_scriu
zâmbetul cald, tăcut, adânc,
dar poate n-aș putea să
leg
nici un cuvânt.
Mai știi?
Vine o vreme
când înțelesurile se
amestecă în voie
înmugurind adânc, sub coaste
în locul despre care unii
tac
în fiecare zi câte un pic.

Mi-e dor. Mi-e tare dor
să-mi strâng iar ploile furtună
să-mi pierd abruptul gând pe buza ceștilor amare.
Te văd deja citind ce nu-ți pot povesti;
o cheamă „cea care rămâne”
și mă
întreb de ai să mă
mai știi...
Știi? Sunt alt om.
Dar știu: îmi vei șopti
că sunt același, neschimbat,
și-am fost doar orb de mine.

Mi-e dor, mi-e dor de tine, mă,
nebunule frumos
căci nu am fost nicicând mai plin,
mai fericit.

Absurdul își urmează pașii adânciți
în lipsa unei păsări
incolore.

Mă!
Mă gândesc la tine
și știu.