De unde vine seara ce-o simt cum ma-mpresoara
si pacea tainica ce curge, soptindu-mi de afara?
Chemarea naste din dorurile vechi, traite odinioara,
sau simple vieti ascunse-n mine tot striga, chemandu-si
o vioara?
Pamantul, plamadit prin mainile Divinului mestesugar,
a fost probabil strans, in graba, din cimitirul
de pe deal.
Prea canta-n mine doruri, mai vechi si mai tacute,
pe care doar cativa mai stau sa le asculte.
Un biet poet, obscur si singur, privind atat de trist
o alba coala...
O tanara mireasa, cu florile cununii desprinse-n par,
cazute alb, in poala...
Un lautar betiv, tinand la pieptu-i schilod o jalnica vioara,
tot canta-n mine balade mute,
Si trupu-mi infioara.
Prea multi traiti in mine si toti aveti taceri
si lacrimile voastre tot cad si cad, din Cer.
Durerea Voastra a devenit acum numai a mea,
dar, biete suflete neimplinite, eu ce sa fac cu ea?
Si chiar de-as fi vioara maestrului Divin,
tot n-as putea atata cantec-lacrima sa va inchin.
De aceea astept sa vina seara, o simt cum ne-npresoara
si pacea tainica ce curge, ne va chema afara.
Acolo, sub stele palide si mute, ne vom striga cu disperare
tristetile din vietile trecute...
si de-om avea norocul sa imbunam Hazardul, in locul dorurilor noastre,
va rasari un... astru.