Nu te ajung

Ne potrivim ca marea cu muntele în față
Căci ne putem privi mereu.
Dar muntele nu intră niciodată-n apă,
Nici valul mării nu udă vârful său.
Există clipe scurte, când muntele aruncă
Un element în apă,
Și marea agitată aruncă val de apă,
Și udă-n clipa scurtă pe munte de pe țărm.
Oi fi tu oare munte și eu o agitată mare?
Sau poate invers…
De sus privești în zare, ești infinit de-naltă;
De jos privesc spre tine, cu toată apa mea
Cu fiecare strop, ce udă a mea mare,
Te urmăresc în ziuă, te urmăresc în noapte,
Doar țărmul ne desparte…
Doar vântul ne unește, sub soarele rotund,
Ne răcorește.
Desprinde frunze multe din marea ta pădure,
Și iscă valuri-nalte, ce poalele-ți ating.
În apa cea sărată, pe tine eu te simt…
Iar sarea mea în noapte, în taină savurezi.
Izvoare mici, dar multe, în râuri ți le-aduni,
Și le trimiți spre mare, spre mine
Cel ce-așteaptă, un semn.
Ajung aceste râuri cu ape dulci la mine
Și-mi scad din sarea grea lăsată de-așteptare…
Aștept ziua în care
Și muntele și marea vor fi totuna.
Dar muntele nu lasă,
Ca marea să-l ajungă, la fel,
Mă ții departe, în jos, ca să nu urc,
Să nu ajung la tine, la-acea persoană, care,
Îmi îndulcește sarea, cu buzele ei dulci…