Cam de pe vremea când ploaia
căzută la pace cu soarele
și frunzele pădurii de fag
mângâiau speranțele
cu colții tridentului,
aici, mai presus de noi,
se așternuse peste fire
zvonul ca o poveste,
cum că vor trece negreșit,
pe sub arcadele umbroase
hergheliile de cai sălbatici,
iar căpetenia murgă
își va pierde -din senin-
potcoava sa de foc.
Mai apoi,desigur,
țapinarii vor număra
cu degete noduroase
cercuri de ceruri
îngenunchiate în luminiș,
în timp ce amiaza își va fi destrămat
-deja- cărările prin colburi.
Care cu roți neunse și spițe de nisip,
vor aduce trunchiurile resemnate
la noi sub șură...
și nu-i așa bunicule,
căci de-mi va fi răcoare,
vei aduce la viață hornurile
din odăile copilăriei?!
Târziu,
destul de târziu de altfel,
cenușa viselor se va aburca
pe sârmele în spirale de catran
ale coșarului tocmit cu zilele
din când în când.
Astfel grăiră de bucuria întâlnirii,
ochii mei culegători și lacomi
de lacrimi negre de noroc,
trecând ușor, tot mai pe lângă
silueta încovoiată și tristă
ce-și târa pașii pe trotuar sau
pe poteci regăsite de lumină...
Nu eram sigur.
"Cine știe...
poate am noroc!
Totuși..."