în colțul ăsta de oraș
nu mă cunoaște nimeni
și oamenii locului
nu zâmbesc încurajator
atunci când învăț
să mușc din asfaltul
dinaintea nopților
lor de dragoste

aceleași gângănii
le strivim sub tălpi
doar că mie îmi pare
că unele pocnesc prea tare
trezind vecinii
care-mi contorizează
pașii

nu mă cunosc
nici bibelourile cu mirese roz
nici cu pescari bătrâni fără fir la undiță
nici măcar
icoanele din casă
de aceea am curajul
să umblu dezbrăcat
după cuvinte
prin fața lor

uneori
când deschid geamul
ies afară cuvintele
re-citite
și năvălesc pe fereastra
mecanicului auto de la doi
în timp ce-și mestecă
hulpav tocănița
de cartofi cu parizer
apoi
(îmi spun cuvintele)
el i le așează
cu bun simț
în adâncitura umărului

soția de mecanic auto
își gonește copiii
la culcare
și pune așternuturi noi

cuvintele se întorc
uzate în cărțile
unde s-au născut