Mă înec, parcă mult prea devreme
într-un ocean de tăcere.
Apa lui, sărată, îmi invadează nările
Încerc să scap, dar nu reușesc...
Caut cu disperare, ceva palpabil,
Caut cuvântul, acel cuvânt divin care mă poate salva.
Îmi simt picioarele tot mai grele,
Buzele mi se încleștează...

Te strig mut să mă salvezi,
Bucurandu-mă că nu esti capabil să auzi...
Un giulgiu de apă mă învăluie,
Picioare...trup....mâini...
Până când mă acoperă total.

Acum e liniște, acum simt cu adevărat,
Că sunt departe de tine,
Că nu are rost să te mai chem.

Azi sunt fericită,
Poate că mă strigi...
Și de data asta sunt eu cea care nu mai e în stare să te audă
Pentru că timpul s-a retras în centrul conștiinței mele.