Dansau, fara sa simta ritmul, fara sa auda muzica...pur si simplu dansau si se rugau sa nu inceteze niciodata.
Era atat de obisnuit ceea ce faceau, atat de simplu, dansau si se rugau sa nu mai treaca acea clipa. Stiau ca e degeaba....ca va trece. Nu erau cu nimic mai speial fata de cei care isi doreau acelasi lucru, insa ei stiau ca sunt diferiti fata de toata lumea.
Simteau cum vantul ii mangaie suav, simteau genunea cum se deschidea sub ei, intre ei. Stiau si ca, in catva timp vor fi doi straini, ca nu se vor mai vedea niciodata, ca acest dans avea sa fie primul si ultimul.
Continuau sa alunece, plini de exuberanta, o exuberanta care poate fi data numai de sentimentul acela al sfarsitului iminent....
O forta malefica ii atragea tot mai jos, tot mai jos, pana nu mai distingeau aerul de pamant, pana nu mai stiau daca danseaza, sau pur si simplu merg, se prabusesc. Conta? Probabil ca....nu.
Muzica inceta.
Se oprira pentru un moment, pentru ca apoi sa faca pur si simplu abstractie de tot ceea ce ii incojura si sa incerce sa pluteasca mai departe.
Era un pod.....mare....strajuit de gratii subtiri si dese, numai o musca ar fi putut trece printre ele...si, totusi, plini de frica, dar strans inlantuiti, trecura usor printre ele si isi continuara caderea.
Teama disparuse....podul ii ajutase. Avusesera de ales: sa se adaposteasca, sau sa cada mai departe.
Nu erau nici Romeo si Julieta, nu erau nici un cuplu celebru.....
Erau doar doi trandafiri, ce se departasera de buchetul ofilit, aruncat....
Se desprinsera doua petale....dansau....se prabuseau lent, dansand....
florea ana-maria