Si ne-am rupt de cele netrebuincioase,
precum singuratatea merelor in cosul precupetei,
din palma pipaita pe obraz,
de la marginea nervurilor pana in adancimea tenebroasa
a plansetelor matinale,
si ne-am rupt de flori si cusaturi,
aruncandu-ne in neantul soarelui,
eu si milioane de plonjori salvati de coroana arzanda
atoatefacatorului.

Cantecele ne patrund prin rarunchi,
strabatand ani de despartire universala,
ierburile amare ne intuneca mintea,
precum putoarea otetului din borcanele cu muraturi,
din pielea despicata de pe frunte,
sub prelungirea fibrelor despicate de cadere,
pana la inlocuirea corpului in corp de abur,
ma las sub mangaierea gravitatiei,
descrescande,
saltand spre inima soarelui,
eu si milioane de plonjori neingrijorati de soarta drumului,
atoateracitorului.

Cineva a spus ca umbrele soarelui sunt netezi,
si salturile noastre
il fac sa-si inteleaga mai usor menirea.