Un ceanic bătrân uitat pe o plită ruginită,
Pufăie armonios,
Semn că e gata să fie luat de acolo.
Un pahar uiat stă garțios pe o masă.
Eu stau pe jos cu un album de poze în brațe.
Uit și de ceanic,
Care pufăie tot mai greu,
Uit de tot ceea ce e în jurul meu.
Tot ceea ce simt acum e un frig apăsător,
Un frig prea crud pentru sufletul meu.
Iau totuși albumul, iar acolo ești tu iubitul meu.
Ești tu cel din poză,
Dar frigul e din ce în ce mai greu,
Căci ființa ta ce odată era lângă a mea,
Acum e undeva departe.
Mi-e frig și tot ce aș vrea,
Ar fi să am puterea să învii poza ta.
Ceainicul urlă,
Dar mie nu îmi pasă,
Lumea întreagă poate să fie distrusă,
Iar dacă te am pe tine,
Dacă tu ai fi lângă mine,
Atunci eu am tot.
Tu ai dispărut ca o fantomă în al timpului val.
Odată erai un tu,
Acum nu ești decât un el,
Un el rătăcit în imensa mulțime
A lumii ce merge mereu înainte.
Acum tot ce mi-a rămas de la iubitul meu,
E doar o poza prinsă și pusă în acest album.
Lumea mea fără el s-a oprit,
Paharul a rămas acolo încremenit,
Cărțile prin cameră răvășite,
Numai eu pe jos ținând în mână
Un album de poze...
Doar ceaincul urlă,
Ceasul ticăie amenițător
Iar tu nu mai vii.
E trist că ai dispărut așa de repede din viața mea,
Și tot ce mi-a rămas e poza ta.