în diminețile în care mă trezesc fără să mă fi consultat
cu un trup cel puțin la fel de gălăgios ca al meu
hainele și mobila vecinului de la trei se prăbușesc,
chiar la fereastra mea;
e clar, trebuie să fie un om responsabil,
așa cum m-a învățat nici nu știu cine,
altfel aș fi înțeles și de ce, spre exemplu,
in perdeaua mea zac mii de cornete de hârtie,
de parcă ar aștepta fiecare să lase fiecare in parte
măcar o urmă pe un trup cel puțin la fel de liniștit ca al meu;
îmi dă strania senzație că am un corp în plus,
pe care, în diminețile teribil de punctuale,
l-aș putea trimite în concediu la mare,
ca apoi să mă trezesc în lenjeria plină de nisip;
ce chin,
toate astea îmi intră mie în piele, dar semnele,
semnele rămân pe celălalt corp,
un motiv în plus să-mi țină același discurs în fiecare februarie:
“ce să faci cu sângele ăsta analfabet,
nu știe să mintă, nu știe să lase urme pe gresie,
am descoperit că în venele astea ale tale
sunt ghene de o parte și de alta
și omul negru vine înainte de fix,
să aranjeze în așa fel regulile,
încât să-și permită o pauză de țigară.”