Stăteam în celula aceleiași iubiri
înfruntând în mizerie sentința nedreaptă
de a ne sprijini unul pe celălalt

împinși la incest căci eram doar noi doi
și puteam fi și frați
ne-am știut doar în urma plângerii tale
că ți-am furat visul și carnea

ne băteam în săruturi
într-un desfrâu acceptat
îmi simțeam pielea vânătă
de petalele cu care aruncai în mine
stăteam ore în șir sugrumați
întrebându-ne de am fost vreodată fără păcat…
urmând sfatul dulce al mamelor noastre
ne-am închis toată viața într-o casă de piatră

ne făceam că dormim
ca să creadă Dumnezeu că e noapte
și-acolo unde noaptea se-mbină cu păcatul
ne trezeam ca sculpturi neterminate
diforme, abrupte, hidoase
căutându-ne simbolul ascuns
în agonie trupească…

închiși în celula aceleiași pofte
ne făceam că ne urâm
ca să ne fie mai ușor
să ne rupem veșmintele

ne-am prefăcut copaci
și ne-am uscat ca în toamnă
să ne cadă frunzele sub tălpi
căci era frig
atunci când nu ne mai puteam dori

închiși în celula aceleiași pofte
ascultam cuvintele celor de-afară:
vinovați, blestemați, se iubesc!