Erai așa de trist!
Crengile verzi, cu frunze bârfitoare
Le-ai otrăvit cu negrul frunții...
Le-ai preschimbat în vreascuri
Doar bune de-ngrășat pământul.
Păsări ce-ți ciuguleau odată umărul...
Le-ai renegat cu tot ghiersul dulce al dimineților de mai!
Și mă întreb cum oare am scăpat...
Sunt doar o frunză pricăjită
Mușcată ici și colo de ființe târâtoare,
Dar plâng verde, la picioarele tale,
Îmbrățișată de ocrul guralivelor surate.

De ce îngenunchezi să-ți ceri iertare?

Nu-ți frânge seva și așa slăbită,
Ridică-te și lipește-ți fruntea de geamul gândurilor tale,
Lovește fereastra ce umbreai odinioară,
Cea către înaintele urlând a împlinire...
Și deschide-o!
Adună-ți crengile, închide ochii,
Omoară-l pe ieri cu mâine-nfipt în rodul prea stricat,
Și îți va crește iarăși verdele în suflet.

Eu... am să veghez...




16 februarie 2003