S-a prăpădit străbunicu', moșu Dămian.
Era-n anotimpul verdelui spulberat,
și-au venit din toate satele din toate părțile
c-a trebuit sa construim mese în curte, ca la nuntă.

Fiecare-și purta cu el o povestire, ca pe-o haina
sau fustă, sau ca pe-o coasă ponosită.
Cu toții am încercat un plâns inafara noastra
asa cum se plânge pentru un decedat
în etate de doi ani și-un veac.

S-a dus. Þin minte că-mi povestea câte ceva,
lucruri vechi, povesti din altă lume.
Când m-am născut eu, el era deja bătrân,
purta căciulă neagră de miel,
se ducea la biserică cu dimineața-n cap
s-ajungă la vreme că era mai încetunel,
așa spunea el, încetunel.
când venea ne aducea rahat
piperat cu nisip de la el din poznari
el ne spunea că ne dă un oricel
nici acum nu știu ce înseamnă asta
dar sigur era ceva dat din prea mare dragoste.

Mai înspre părăsire obișnuiam să-l bărbierăsc,
să-l tund, asta chiar cu o săptămână înainte
când își căuta căciula cea veche
care arăta la fel de rău precum cea nouă,
dar era aia veche.

S-a prăpădit moșu Dămian
și ne-am străduit cu toții să-l înmormântăm.
am rămas de la el cu un aparat de ras din argint
primit de la un mare boier,
mai am și căciula cea veche pe care am găsit-o
acum c-au trecut patru ani cand plâng regulamentar
lângă șira de coceni.