Era în chiar toiul nopții,
când asceții schiturilor,
năuciții aceia cu veleități de sfinți,
clătinați ușor de mâna unui înger,
(așa cum clatină Luna apele-n urcare),
reveneau la ce fuseseră de-cu-seară,
oameni și ei, dar cu vise mai ambițioase
și mai tiranice decât noi,
mai statornici în ruperea tainei,
mai rebeli împotriva propriei lor
nedumeriri, pregăteau” balul” sutanelor negre,
așa ca pe o… libațiune de primire
a închipuirilor de care-și legaseră
destinele mai devreme ca ceasul să fi bătut
ora primenirii noastre cu suflete noi.
Eu îmi făceam, -ca de obicei- miezonoptica,
linia aceea imaginară care împarte
noaptea în două emisfere egale,
când m-am lovit cu inima de osia Lunii!
Gândul meu cel mai trainic s-a rupt!
trei stropi de sânge au căzut
sfîrâind pe o stea
și-n aburul lor, te-am văzut Magule,
numărându-mi zilele care păreau
că-mi mai rămăseseră!