Soarele zace pe partea cealaltă a lumii,
lumina-i vânată de umbrele serii,
ca o căprioară din preerie, care
speriată de strigătele indienilor Paiute,
încearcă prin salturi disperate,
să sară pe țancul cel mai înalt
al muntelui fumuriu și albastru
de pe planeta Venus.
Prin cugetul meu răstignit pe
crucea Carului Mare,
abia de mai răzbește o lumină de cretă,
care-mi tulbură și mai mult conștiința.
Cine-mi trimite semnul tăcerii și al
morții? Cine-i mai marele veciei
scăldate în lumină? Și de ce mie-mi
trimite noi cazne pentru osândă?
La noapte pun lațul la stele;
e nevoie de un pic de lumină-n cetate!
Străjerii se bat cu întunericul,
iar eu mi-am pierdut umbra,
încercând să te aflu taină!