Iubito, hai, trage zăvorul la ușă și geamuri,
și bate în cuie obloanele, de poți.
Scoate din sân liliacul, cu floarea lui albă,
și dă ceva lumină în cetatea aceasta.
Trage-te-ncet lângă mine
și-o să-ți spun cea mai lunga poveste,
cea mai lungă poveste de dragoste,
care a durat cât durează pentru El
rugăciunile noastre de zi, și de seară
adică, o veșnicie...
Trage-te, cum îți spun, ușor lângă mine,
că-i timpul ca iar să-l rugăm
pe necunoscutul nostru vecin
să nu trimită străjile sale la ușă,
fiindcă noi deja ne-am închis,
ne-am tăiat orice cale de a mai ieși afară,
la-ntâlnirea cu îngerul morții,
el, cel ce pândește sufletele
din care s-ar fi furișat lumina.
Pune bine zăvoarele și trage obloanele:
vom răspunde doar când se va lumina de ziuă,
și numai sfântului care ne va vorbi din icoană.