Spuneai că vii la toamnă și nu te-am mai văzut;
rămas-ai printre ziduri? Ori printre amintiri?
Eu, când mi-ai dat inelul, am plâns și te-am crezut,
că suferința-i jarul din marile iubiri.

Sunt iată, ani de-atuncea, copilele-s fecioare,
vlăstarul de pe vale e pom matur cu rod,
s-a împlinit sorocul în noi, în fiecare,
doar eu, în loc de nuntă mă-mbrac pentru prohod.

De-ți pare că sunt tristă, ori tulbure la gând,
încearcă și-nțelege că ne-mplinirea noastră
e ca lăuta spartă, pe care tremurând,
un lăutar scâncește o melodie proastă.

De unul singur omul e greu să se-mplinească,
dar și mai greu îmi pare să te-mplinești în doi,
când unul crede-n îngeri și-n partea nelumească
și-n mii de ani lumină pietrificați în noi.

Te mai aștept o toamnă, te mai aștept un vis,
și-o să mai las o dată pornirile să moară,
că Cel ce depărtarea pe zodie ne-a scris,
cu-aceeași depărtare pe Sine se măsoară.