Poezie - femeia din lut de bianca marcovici

*

ai început să te miști în năvodul cu ochiurile spre ea.
mereu spre acea ea.
perfidă. privindu-te prin sticla geamului - acvariu
cum îi străjuiești nemărginirea închipuită-n căsnicia fațadă

ai început să-ți închipui sărutul ca o profanare de morminte. grețos e că
nu-l poți oferi nesimțind atracția divină a sunetului permutat în inconstiență
ma regăsesc uneori în frânturi de cuvinte anexată ca o cămașă de noapte - doar franjuri

plasa ta specific cu noduri solide
în care te-ai prins singur ca într-o capcană artizanală
și mie sărutul acceptat mi se pare grețos în despărțirea de tine...

*

m-am simtit defloarată
într-o clipă uitatoare de vîrstă
și principii
într-o zi în care diafragma minții s-a spart
umplindu-mă de sîngele cald
m-am simțit deflorată.

*
poezia n-are nici o șansă
de a păcăli un nevăzător
citindu-i în palmă
poemul trosnind din genunchii
invalizi
când peisajul te fură
prin gotica bucătărie a răspunderii
colective
...de a cântări echilibristic
metamorfozele cheii succesului
al acupuncturii demersului de sine
prin profesionalismul imaginilor locale
când poemul nu se mănâncă pe pâine
la ora cînd semnificativă e
recunoașterea concentrării
în poem
a câtorva romane științifico-fantastice
al trenului care a pornit în căutarea
prințului rătăcitor
într-o zi când soarele n-a apus
între sânii melancoliei-linia vieții-

din păcate poemul înghite multe file nerostite
într-o lentoare a apelor niciodată citite
alături de lumea ce-nfulecă
bătăile de inimă ale poetei

...de a păcăli vioara
indiferența...

*

de a mă replia în găoacea mea.
e greu să mă despart de mine
prin tine, răceala fericirii
în felul meu sunt axe și repere
care duc spre infinit
niciodată nu mă întâlnesc
niciodată nu-s perpendiculare
pe viața mea
dar tu m-ai chemat
să te ascult cândva
rigiditatea mă inhibă iar
ultimul discurs mi-a adormit simțurile
aproape definitiv.

nu mă mai recunosc
ultimul pai de care m-am apucat
ca de o epavă
m-a înecat ...
privind în ochiul cuvântului-

*

evantai cu femei slute
încerc să prind firul evidenței
te plimbi pe coclaurile picturii
fără să vrei haladuiești singur
Dona Alba își pune cercelul de perlă
și remarcă
inspirația poemului arab scenariul
mereu cu ochii pe tine
în tunelul timpului
prin muzee
m-ai uitat pe scări.

m-am împăcat cu toată lumea
la care tu n-ai acces.
distribui urări de bine fără limită.
rachete cad mereu în Șderot
iar tu nu faci nimic. absolut nimic!
cum nici de promisiuni nu t e ții să închei pace
pentru mine
nici nu știi să negociezi, în fapt.
doar să pictezi mumii care nu-ți răspund
și să adopți femei slute cu ovare operate
nici măcar nu pot naște cuvinte ca lumea!
nici măcar nu m-ar impresiona vreodată
să le cos amintirile lor în poeme nemuzicale. palete de culori
în verde –mov .
iarba cruda e pură, întelegi?
afisând nume de femei slute
te auto-impresionezi, poate.
și eu afișez nume de bărbați
la interiorul bluzei pe eticheta cusută prost!

tu ești eroul fără nume… uneori. nici o aschimodie.
riști să te sustragi evenimentelor multiple
pun gaz peste foc pentru că
îmi place scrumul.
să scormonesc în armonia afișată
ghimpi de brad
capete de chibrituri

con desfoiat

mă inhibă infidelitatea poetică
superficialialitatea haremului tău
destăinuindu-se sultanului
ca soții maltratate
clapele albe mângâie sufletul când e singur
pătrățele alb-negru pe tavanul nopții
clepsidre expulzează nisipul
piste false

să-mi fac harachiri.

Bianca Marcovici

poezii v3	Agonia - Ateliere Artistice \| Reguli \| Mission	Contact \| Înscrie-te



Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara