Sărmanii cai abia mergeau,
Pe deal desfundat de țară,
Iar în căruță se vedeau,
Sacii plini cu grea povară.

Urcau încet,trăgând din greu,
Stăpânul rău îi biciuia,
Se opinteau la deal mereu,
Iar carul înapoi trăgea.

Și cum dealul era mare,
În fața lor nu mai vedeau,
Din pielea,lucind în soare,
Aburi și spume răsăreau.

Un cal cedează greutății,
În genunchi căzu deodată,
Omul pune piatră roții,
Și calul,porni să-l bată.

Lovește la repezeală,
În bietul animal căzut,
Ce,sfârșit de osteneală,
Își trage sufletul tăcut.

Biciu-i arde pielea udă,
Chinul rabdă în tăcere,
Nu simte furia crudă,
Pauza-i ca mângâiere.

Un copil,ce pe drum trece,
Rămîne speriat,privind,
Nu-i place, ce se petrece,
Și-i spune la stăpân plângând:

– Te rog nene, nu-l mai bate,
Că e bătrân și-a obosit.
Cu glas plin de bunătate,
Mângâie calul, îngrozit.

Privind ochii ca de smoală,
Zise trist, printre suspine,
– Hai, căluțule, te scoală!
– Haide, vino după mine!

Încet,calul se ridică,
Sub impulsul mângâierii.
De stăpân fiindu-i frică,
Trage-n sus carul durerii.

Observ,că nu i-a fost pe plac,
La om, această întâmplare.
Merge,gândindu-se posac,
Ce-o fi învățat el, oare?