copilul care trăiește-n pântecul universului
cu
umbra de seninătate a lunii se-nvelește.

fiecare bătaie a inimii
zămislește-
pe cărări albastre bătătorite de pașii înțeleptului,
o suflare tainică de poezie.

zidirea versurilor se face din: zdrențele smulse de pe piedestalul trecutului;
din ochiul conștiinței, eliberat de lanțurile trupului;
din glasul susurat al pădurii, care se uită adânc în apele izvorului.

uneori,
copilul
nisipul din clepsidră-l vântură-ntre degete;
modelează din praf de stele păsări,
cu mii de ochi în vârf de pene;
inventează din fire de crepuscul un anotimp al bucuriei;
bate din palme,
râde.
tulbură cu acele din gene
înțelesurile pictate pe pieptul bombat al curcubeului.
alteori,
din somnul nesfârșit al netulburatei mări,
se-apleacă să culeagă stropi de rouă;
c-un fulger le aprinde;
din neatenție se frige;
aruncă repede scânteile peste hotarul visului…

steluțe binevoitoare
străpung catapeteasma nopții:
zâmbind, răsar pe fruntea-ncruntată a…realității.