Deși la mine este tinerețea și timpul care se întoarce,
mă simt înstrăinat în spațiul acesta al tău,
parcă aș fi basarabeanul uitat de tot pământul
într-un sat rusesc, îniernat și acoperit de singurătate.


gândurile mi le aud cum aș auzi niște viscole.
mâna, care ar fi trebuit să te salute, rămâne locului.
e frig, nu am cui spune că e frig.
de la mine încolo, drumurile sunt acoperite, chiar și gardurile.
firește, știu că undeva ar trebui să fii,
dar nu aud nimic, îmi aud doar gândurile, scârțâind ca zăpezile
sub picioarele timpului.
nu aș vrea să plec și să parcurg înstrăinarea albă
înțelegând că, în toată această perioadă cât am fost lângă tine,
vibrația sufletului meu a fost deficitară.


dacă prezența mea nu îți e de ajuns,
cum îți vor fi de ajuns cuvintele mele?
firește, știu că undeva ar trebui să fii,
dar zidul de purpură este între noi,
fisurat, pe alocuri, de câte o rostire.


înainte, bătrânii ieșeau pe la porți
să vadă ce se mai întâmplă pe lume...
acum, noi punem mereu pământ peste ei,
să nu cumva să afle ce mai facem.