Cum au pierit, deodată, toate
părelnice lumini și umbre,
ce sprijineau contururi de mișcare,
poteci de gând și falduri de dorințe,
șerpuitoare amintiri
și forme-nveșmântate în simțiri?

În urmă au rămas, s-au cufundat
în noaptea peșterii căscate-n trupul firii,
în locul nașterii adumbrite de har
a Fiului lui Dumnezeu...

O, isihie, pogorâre prin închinare
pe cărare de rugă, în inimă scoborâtoare,
până în miezul smereniei, în locul cel mai de jos,
până la temelia iubirii lui Hristos
ce susține fiecare unghi, fiecare dăinuire
a fiecărui ungher al lumii,
a fiecărei cruci purtătoare de mântuitor destin!

Aici nu-i sprijin pentru strâmta rațiune a firii,
nu-i formă pentru arderea mocnită
a voii de păcat împătimite,
nici scară de gând, ori de simțire
pentru potrivnica inlănțuire.
Ci, iată, totu-i tainic cufundat
în liniștea mișcării nemișcate
a chipului rugăciunii curate!

Aici totul încremenește în nespusă poveste,
în cutremurul așteptării
celei mai presus de fire zămisliri de har...
O, dumnezeiesc altar,
în care simțul și simțirea și simțitul
sunt în chip negrăit
una și aceeași treimică lumină
strălucind din Izvorul Întreit Ipostatic,
Căruia inima cu tresăltare de duh
și zugrăvire de cuvânt se-nchină!