Oglinda se transformà într-un geam
renunțÃ în raze și se-acoperi.
Într-o icoană, din nimbul unui sfânt,
își dau adâncire drumuri cetluite.
Într-o veche fotografie de familie
oamenii prind viață (de cine știe unde)
și fac semne cuiva să-i calce pragul.
Înlăuntrul ochiului meu stâng
port un cer cu grinzi în rotunjire, murmurânde
sub care un țăran iese din bordeiul său
ca să are o livadă de curând arată tot de el
și se suie în tractorul pe-a cărui cupolă
a înflorit un prun.
...după ce-și trase și ultima brazdă de zâmbet pe chip
se întoarse și-și văzu în visul
ce se contura pe coapsa ochiului meu,
bordeiul căzut peste cuptorul care-i facuse toată viața pâine
și prunul care creștea acum în jos.
Grinzile cerului începură să facă unghiuri,
ușa trântită de pământ acum câteva sute de ani
era deschisă de un vânt teluric, azuriu,
pe când în altele se auzeau bătăi ce acopereau strigăte.
Atunci, răsuflarea îi căzu din piept
ca un dinte al cărui smalț se împrăștie peste corzile lumii.

Cobor în reverie și încep să clipesc
din ochiul cu dinți în loc de gene-acum
și care stă nu în arcadă, ci sub o gingie sprâncenată;
nu pot să-mi explic visul
cu găinile-cocoși care mă scurmă,
și mor fără motiv,
până să-mi bată ciocănitoarea-n coastă
și câinele să-mi urle unghiile în răspăr.