Plecai și io în târg, să vezi saftea,
De mă sculai devreme, dimineață,
Nu cred că ceasu’ unșpe arăta,
Să casc un pic mai mult gura pîn piață,
Da’ nu mă laud, nu e firea mea,
Ca mine negustor, nu-i altu-n viață :

Luând în fugă niște praz, măligă,
De brânză doar nădejde mai era,
Cățaua aia proastă-a lu’ Cotigă,
Din lanț scăpată, precum să vedea,
(Îi atârna dă gât doar o verigă)
Tot după mine vere să țînea;

Ajuns în târg, potaia după mine,
Io cunoscut ca om cu maniere,
Un șut să-i trag, da’ nu îmi ședea bine
(Chiar dă situația, să zîc, mi-o cere)
Că înjurai în gând de-așa rușine
Și pă Cotigă și p-a lui muiere,

Da’ fi-su-Ion, mă vede și mă-ntreabă,
Cât vreau pă javră, c-arăta dă soi,
Îi cer aiurea, să mă aflu-n treabă,
Vreo douăzeci de mii dă Lei dă-i noi,
Că lumea auzind, sări dă grabă,
Să adună nebună dând puhoi

Și într-o clipă, cât aș zice zău,
Dădui cățaua frate, luai și plata,
Făcui și cinste cu niște trăscău,
Da’ cât dă bucuros fuse și tata…
Îmi dete Ion pă ea, (nu-i băiat rău !)
Două pisici dă zece mii bucata !

Valeriu Cercel