Am acceptat să vorbesc, desigur, în șoaptă, cu ea,
Doar pentru că mi-a spus cum o dureau plămînii
Cînd a vrut să mă sune, și-atunci m-am îndrăgostit
De plămînii ei mici ca două frunze uscate sau verzi,
Ca o stea.
Foarte greu să iubești doi cai, două frunze deodată
Mai ales cînd ei sunt foarte departe și totuși atît de aproape
De marea sărată.
Am acceptat ca de-acum înainte ea să respire. Atît. Să respire.
Doar așa puteam simți aroma plămînilor ei mici de care,
Desigur, eram îmbătat în uimire. Puteam să-i gust,
să-i miros, să le spun cît de mult îi ador
Și, uneori, punîndu-mi capul sub sînii ei portocalii,
Puteam auzi, mai fericit ca oricînd, un zgomot ușor
Al respirării mele în plămînii ei mici ca două frunze
Uscate sau verzi, un zgomot firesc.
Atunci mă bucuram nespus, ca un copil de leagănul său
Si îi spuneam, desigur, în șoaptă, cît de mult o iubesc