Dintr-un ceai, trebuie să recunoști,
Nu putea să iasă mare lucru!
Era și atât de târziu!
Mai ții minte?
Ca să nu simți, să nu te doară,
Am încercat să te anesteziez la început
Cu vorbe alese; cu versuri chiar.
Þi-am și cântat, mi se pare.
Ceaiul a rămas și s-a răcit.
Exercițiul de hipnoză s-a ratat.
Dar mai știu și alte vrăjitorii;
Să știi!
Uite de exemplu, te uiți în ochii mei
Insistent
Iar eu o să-ți spun când vine toamna;
Precis; cu aproximație de ore
Și ca să-ți dovedesc,
Te rog să îmi promiți
Că ieși cu mine pe faleză să ne plimbăm,
Pe douăzeci și unu septembrie,
Seara, între șapte și zece.
Nu! Fără ceai și fără hipnoză!
De-această dată te voi ruga
Să îți ții răsuflarea doar
Cât vei număra până la zece în gând.
Îți garantez că vom pleca apoi ținându-ne de mână
Și nu ne vom mai despărți vreodată.
Toamna ne va prinde râzând.

Dan David, Los Angeles, Oct.-02-2005.