Cântec de dragoste- plecată-s din
roua dușului de mi se scriu
picioarele cu sare de anin, printre baruri
albe de faianță și detergenți fini cu
parfum de mosc;
clopote dezmățate din timpul imperiului
cand zale și coifuri treceau prin geam.
Departe se întinde cetatea ta cu baruri de
mărghiran, și ziduri aspre de piatră
- n-am înțeles ordinea scuturilor de-au
urmat cu lesne pumn strâns deasupra;
și rănile de ce li se crapău mereu(?)

Marginile mele-s prinse de pânze cu ață
neagră, seri de oțet s-au scurs
și glasul nostru n-a mai sunat dulce deloc.
Se fac înțelese vapoarele tale întoarse
din venele mele
- nu ne-am potrivit ceasurile în același cat
cu globuri fluorescente de lumină, vrejuri
țepoase cu petrol pe cleștii de jar: lumina
de știe privi în întuneric soarta păianjenilor
ce-au căzut rânduri de ani pe podele.

Nu s-au întrecut peste ochii noștri, veștile
bune, nu s-au spart ca baloanele
de săpun între palme- când numai muzica
asta mai știe iubi.