veghea și exodul interogațiilor. ea nu are decât o jumătate de răspuns.
drumul se închide acolo unde se deschide de fapt.
ea își propunea întotdeauna să atingă puncte situate mult mai departe decât ar fi putut ajunge.
o umbră pe un perete se îndulcea din ce în ce mai mult,
până când devenea trupul unei interogații.
am avut odată tenul mai palid.
era din cauza febrei de a trăi. tinerețea caligrafiază călăreți fantastici pe acoperișuri. liniștea este un viciu comod. în care stau cu mâinile legate cu o eșarfă violetă.
strângând în pumn o potcoavă. drumul unei amintiri către recycle bin



ceea ce vezi și auzi în tine. voi afla mai târziu
ceva despre cine nu sunt. seara, când se așează la masă, familia regăsește un ritm. ne privim complice.
fiecare vede în farfurie un ochi care se dilată până ce se încleștează în jurul privitorului și îl absoarbe, ca o ventuză, în propria mitologie.
vântul creează poveștile, nu omul.
el doar le răspândește printre frații săi, atunci când se oprește din arat și din semănat. povestea estului s-a răspândit din închisoare în închisoare,
din domiciliu forțat în domiciliu forțat,
din groapă comună în groapă comună, din angoasă în angoasă. primejdia de a fi jefuit de zdrențele amintirilor traumatice se agață de mine precum un magnet. în următoarea zi, el poate cădea în apă ca o monedă veche și prețioasă.
clinc.
trauma estului este pădurea lui de lanțuri și de sârmă ghimpată din care femeile, selecționate ca instrumente ideologice de montă, foarte practice, și-au făcut rochii și placente. fără armură crește ziua ca o piele de prunc peste rănile putrede ale estului.
privindu-ne prin judecata absenței




despărțire, încuviințare glăsuind asupra începutului. un mayaș
din vechime a inventat roata numai și numai pentru ca fiul lui sa aibă cu ce să se joace, câtă vreme părinții sunt la câmp.
însă un text este tot ceea ce rămâne dupa ce ceara s-a adunat la baza lumânării.
mă gândesc acum la femeile pierdute ale estului. asemenea unui copil ce nu se poate smulge din subconștientul mamei. amintirea lor îmi dă târcoale în fiecare clipă și nu știu de ce gîndul acesta mă recheamă către văile scufundate în ceață, de sub care străbat sunetele de clopot și de toacă.
probabil că m-am îndepărtat prea mult și încă se mai aude acel glas.
pe când eram cu totul cuprinsă de uimire




veghea și exodul încântârilor. promisiuni uitate. eul este un foișor. un loc de observație a absurdului.
aș vrea să mor în străinătate.
să mănânc zeamă roșie de sfeclă și pâine de secară. să aud cum se desface-n mine botul unui mugure.
ea cădea în lume ca un sac plin cu faruri stinse de mașină. zgomote seci de cranii cu care femeile estului au împus zidurile ca pe niște pântece tari.
nașteri mute în care mama se înfășoară în propriul copil pentru a auzi mai bine zgomotele lumii.
ce se întâmplă afară?
o voce inefabilă foarte tânguitoare




căderea lui aristide. sângele înflorind. kashe lihi'ot jehudi.
un rachiu ieftin făcut din paie.
am avut cândva un melc. aristide. apăruse în baie, într-o noapte. stăteam în genunchi și vomam. melcul îmi aluneca pe spate, cu o dâră ce traversa mai întâi omoplații iar apoi cocoașa. dupa câteva săptămâni , începu să-i crească și lui în spate o cocoașă. între timp, cocoașa a devenit iglu. când aristide a avut și el casa lui, nu s-a mai întors la mine.
mă trezesc noaptea și văd un chip de om.
mereu altul. care dispare în flăcări în clipa următoare.
secunda în care acela mă privește este un brici. îmi rămâne un strigăt și un spasm. dumnezeu purifică sângele ce murdărește.
țapul e trimis în uitare.
deșertul măcinând viețile mele nesfinte.
mâine voi avea un trup. cu sângele șiroind pe pulpe. spasmul estului, prin care femeile expulzează copiii direct în celulele bine păzite.
pe aici suflă uneori un vânt înșelător






patrii spirituale în corpus hermeticus III. sângele ciocârliei.
corect ar fi: nu mâine, ci niciodată.
ilustru ar fi: nu niciodată, ci mereu.
logic, însă: ceea ce nu este, nu poate începe decât atunci când se va sfârși.
mama îl întâmpina pe tata îmbrăcată într-o rochie verde. îl aduceau doi pe o targă. avea deja o barbă lungă. nu-și mai amintea nimic. în privirea lui ne scufundam ca într-un tău de munte.
vocația multiplului este o formă de autoliză. eu sunt toate femeile. "frumoasă ești, iubito, ca o tirta, plăcută ca ierusalimul..."
beznă și perfecțiune: m-am trezit dis de dimineață la sefira tiferat. în copacul de sub fereastră, o ciocârlie sângera, unindu-se cu imaginea mea din oglindă.
priveam pentru prima oară în jur. o iarbă de litere, plină de omizi. bărbați cosind pajiștea, cu bărbile șfichiuind aerul tare al estului. biciuri ademenind iepele lucioase ascunse în umbră.
unindu-se cu imaginea mea din oglindă, cea văzătoare




dumnezeu este vocea aceea mică de care se agață frica. femeile, ca niște pâlcuri de sălcii, se aplecau fluide deasupra unor menhire unde locuia magia estului.
singure.
tinere femei invizibile.
pe o buză de mal, absorbită în ritualuri sacre, bunica se înclina sub greutatea toporului. îl ridica deasupra capului cu o anumită lentoare, închizând ochii. apoi îl rotea în aer cu o mișcare de 360 de grade, scoțând un strigăt, cu care reteza lemnele desprinse din trunchiurile prăbușite în apă. lovitura cădea la două secunde după strigătul victorios, împiedicând lemnul să se zvârcolească. bunica purta cămăși albe cu altiță și pui brodați de mână în roșu și negru, iar pantalonii bufanți de călărie o deosebeau de toate celelalte femei. pentru ea, estul era o încăpere funerară plină de cântece războinice.
morții sunt odgoanele cu care dumnezeu ne leagă de mal.
la ce bun să ne tot îndepărtăm?
datoria omului este să-și aștepte nașterea. ca pe o poiană furată.
dar ei furau visul de la gura copilului meu, înțărcându-i mintea





astupând gura uterelor. trezit din somn, un lazăr feminin cu burta mare. màmele se scufundau sub apă și ne priveau din fundul cănii. un ochi care își înfulecă irisul. celelalte femei ștergeau capacele de sticlă ale sicrielor. ale vitrinelor. ale cutiilor de farduri.
cine sunt moartele?, întreba procurorul de serviciu.
aceste cadavre sunt carcasele femeilor inseminate în sedințele de partid. adela, o femeie cu șase copii, cu trei cezariene. avea doi gemeni în burtă și își turnase sodă caustică în curcubeul uterin.
colul se strânge în jurul gâtului marelui activist de partid și îl sugrumă. mâna ginecologului pipăie un relief al refuzului.
doamne, privește uterele acelea ce înfloresc în pământul ars și astupă-le gura.
pântecul fereastră : două fete privesc nostalgice cum mama eroină se scurge în canalul de irigații ideologice.
femeile erau uterele de partid ale timpului lor. estul mă aspira în trompa lui din catifea roasă, plină de molii. trup inert, hemoragie de cifre.
de câte inseminări era nevoie pentru ca poporul de dogme să umple estul cu măcelării? nu femeie, ci vită.
pântecul fereastră deschidea ochiul fiarei





cine nu sunt? o cauză a cuvintelor.
geometria e în mine.
și poesia e în mine.
cauza cuvintelor este în mine.
dar și criza lor.
și lumina este în amnar.
sunetele doar mă ajută să trec un prag.
la fel de întinerită păream, într-o icoană de frieda kahlo. mă pictase fără să mă vadă. doar auzindu-mi vocea la telefon. din ce în ce mai tânără sunt în icoanele țărănești pe sticlă. ochii verzi se decolorează la soare.
strălucirea de dinaintea învierii.
oamenii nu resimt libertatea decât atunci când nu o mai pot exprima.
cine nu sunt?, este întrebarea cea mai logică. sufletul își câștigă existenta din cerșit. el se află veșnic în expectativa iminenței: oare nu cumva azi? ce, astăzi? declicul, adică. agregarea. dorul. acea mare pasională ce se izbește, val după val, de stânca refuzului.
în sine, sufletul nu are decât de pierdut atunci când crește.
supusă eroziunii, stânca devine cu timpul groparul.
surpată în mine, începând de acolo de unde abia sfărșisem. femeie, adică tot. dumnezeu este frumoasă



ele se scremeau să nască același dumnezeu rotofei și lucios. exista un ținut al întrebărilor. lujeri de splendoare. ce-ar fi omenirea, dacă dragostea noastră nu ar încinge-o cu cercul ei de foc? ce-ar fi bucuria, dacă muzica ei nu ar răzbate până la miezul nostru reticent?
atât de bogați, încât gemeni cu sufletele pierdute.
oamenii nu aveau nevoie decât să cultive vița de vie și să plaseze în mijlocul viilor stații de amplificare a muzicii. toată vara, strugurii ascultau muzică preclasică. händel: concerti grossi. douăsprezece concerte. douăsprezece luni ale anului. bach: orgelwerke, die 3 violinkonzerte – tripelkonzert, messe in h – moll, musikalisches opfer, cembalowerke, italienisches konzert, englische suite, toccate, duette, cantattas, kammermusik…
altădată nu aș fi ocolit toate răpunsurile posibile. și aș fi înfruntat, de la bun început, moartea.
dar oare de câte ori aș mai putea muri? oare lupta mai este un tribut plătit onoarei?
oare adevărul meu mai este relevant, câtă vreme adevărul celui mai tare îmi este impus prin forță?
oare ideologia internaționalistă care a paralizat instinctele vitale ale poporului meu estic nu a fost doar un experiment de crime împotriva umanității pentru care, acum, însă, autorilor - niște aventurieri străini de estul îndoliat - nu li se intentează nici un proces public mondial, care să demaște proporțiile erorii, condamnând-o pe vecie, fie chiar și numai moral?
oare sutele de milioane de morți ai estului nu mai sunt interesanți pentru istorie, din moment ce estului i se refuză dreptul de a avea o istorie?
dealuri mlădioase și văi molatice. munți prietenoși. terase înflorite. frunți de stâncă gânditoare mângâiate de boturile umede ale caprelor. cerul cernând flori de cais peste bulbii de pământ învăluiți în iarbă. oamenii îngenuncheați pe acest tărâm dintre realitate și vis. bătând cu fruntea în pământ, sfioși ca la poarta raiului. bunica lui dalit refuzând semnul crucii. prietena ei olăriță care își adusese un dumnezeu din îndepărtatul tibet. amândouă aruncate în închisoare, alături de alte eretice. celulă de femei. care se scremeau să nască același dumnezeu rotofei și lucios. dormeau în același pat, câte două, fiecare cu capul la picioarele celeilalte. când gerul nopții să lăsa în celulă, suflarea fierbinte a uneia trimitea căldură tălpilor altei femei. căldura urca prin pulpele amorțite. măduvă din care inima muribundelor ciupea mici sincope. moartele se legănau cântând, cu copiii atârnând de-a lungul brațelor, ca niște aripi greșit desenate. îngerii estului refuzau să zboare.
alunecarea lor era îmbogățire



un om prezent în toți oamenii nu e decât o idee. cine este celălalt? cel care vede roșu mărul pe care eu îl văd galben-auriu. cel care deschide o paranteză logică acolo unde eu o închid. cel care luptă pentru o fereastră dintr-un cer care pe mine nu mă recunoaște, pentru că cerul meu are alt cod de acces. cel ce distruge punțile pe care eu le creez dintr-o suflare. cel ce trăiește pentru a spune nu ori de câte ori eu afirm ceva. care este rostul celuilalt?
el nu epuizează taina, căci este miezul altei nuci. verde princiar.
bărbați al căror nume se scrie pe placenta războiului.

un om prezent în toți oamenii nu e decât o idee. un străin se apropie de mine și mă expune într-o vitrină. ceilalți privesc, aleg, cumpără. aruncă, apoi. ucid, în cele din urmă
un om prezent în toți oamenii nu e decât o idee


Angela Furtuna