curgi printre păcate iubire

nu am nevoie să dovedesc
ci uitarea sinelui primară
este iubirea a toate
o jertfire de Ifigenie
psyché nelumită
aidoma vorbei nerostite
dar mereu vie
necesară trecerii pragului –
quo vadis

ea-i o mireasă nocturnă
venind dintr-un text agrăit
din Al ei Mire-Cuvânt
crezându-se unicelular
asexuat gând
în mândria ne-vinei
în arterele de fotoni
ce altă lume inundă

dar noi ca și Adam
tot la cea nefecundată de nimic
sărim
fără să-i dăm de capăt
o-nvinuim
o numim imediat
Evă născătoare-amară
neștiind cât de străine-s ea și Eva

climaxul neiubitor se va termina
iar păcatele fie
vor zace stoarse și uscate
din croielile sufletelor
aduse pe culmea ei infinit mai albe
fie se vor reaprinde
în van din cei neîmpăcați
la fluturarea steagului său –
luminat și reîntors Cuvânt

iubire fi-vei atunci o a doua noastră natură
ce aici tânjește încă nelumită