într-o zi am intrat eu însămi în peștera trupului meu

stingheră și cu părul zbîrlit pe cap de spaimă

mai întîi am pășit prin deșert

leii dormeau rezemați unii de alții ca niște catedrale

spinările lor erau aurore boreale

cascade niagara de nisip astupau gurile și toți ochii

doar oamenii deșertului știau că zăpada-i fierbinte și moale

în peștera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor

mort neputrezit cu mîinile împreunate pe piept

și cu fața întoarsă spre răsărit

l-am atins și pulberea mi-a intrat în nări ca urma lăsată de foc

leii nu-l devoraseră

nici vulturii nu-i curățaseră oasele

nici șerpii nu-l încolăciseră

nimeni nu voia să mănînce din mortul acela care nu mirosea a nimic

el stătea ca un fetus bătrîn

îl priveam și un glas de femeie nebună zvonea în mine strigînd

cine te-a născut între leii uitați ai lui dumnezeu

cine te-a auzit cum sfredelești în pustiu

cine a simțit cum arzi ca o torță întoarsă pe dos

aspru călugăr de diamant

barba ta crește deși ajunsă-i la tălpi

barba ta-i așternutul meu pentru vremea cît voi sta închisă aici

iar dacă nu voi ieși niciodată afară

barba ta-i chiar rochia mea de nuntă moarte și domnișoară.