Te-aș ruga, dacă nu te doare prea tare,
Să nu mă mai izbești cu glasul de tâcere când te-ndepărtezi,
Să nu mă bați peste ochi cu vreo lacrimă ascunsă pe lângă obraz.
…și eu credeam că există numai o lume,
Lumea aia a noastră mică în care ne jucam de-a v-ați ascunselea
…și oricât m-aș fi străduit mi-era prea greu să îmi ascund sărutul de gura ta,
Dar acum ți-ai luat pașaport de rai și eu, încă îți trimit scrisori absurde,
Îmi vărs năduful și îți scriu…cum ar fi fost să facem noi din lumea mea și lumea ta
O altfel de planetă fără latitudini și averse,
Doar cu mine inventând asfaltul înspre chipul tău,
Doar cu tine croșetând alei înspre mine,
În lumea noastră, deși în mine însumi port de mult o altă lume
Și te învelesc în anotimpuri calde, „lumea mea”(deși aș putea doar să îți spun „iubito”).
Te-aș ruga…mai departe să nu mai vorbești despre mine,
Nu aș vrea să sughit amintiri în lipsa ta
Și să îmi umble gura de una singură
Până va fi să facă bătături pe buze de atâta mers.
Þi-aș cere prea mult dacă te-aș ruga să nu mă uiți?
Să îmi păstrezi și mie un colțișor firav în mintea ta,
Să lași ușa întredeschisă cât să nu mi se sufoce dorul de tine,
Să taci și să mă asculți cum te îndemn din tine însăți, în tine însăți să revii
Și să mă ții de glas când șchiopătez cuvinte albite în creștet de timp.