Te-ndepărtezi din ce în ce mai tare
De jocul nostru, ce-l jucam în doi,
Și nu știi cât de mult mă doare
Să văd cum năruim cuvântul NOI.

Clădisem, din cărți de joc, castele
Cu temeliile lor agățate de nori
Și visele noastre își găsiseră-n ele
Crâmpeie de stele, semințe de flori.

Înfloream amândoi, câștigând bucurie,
Evadând printre clipe, ca doi fluturi frumoși,
Năzdrăvani ne jucam, cu-a iubirii magie,
Alegând să nu fim nici prea timizi, nici curioși.

N-aveam nevoie de iluziile vieții,
Trăiam pe ascuns, furișați în libertate,
Ne căutam cu ochii, din zorii dimineții
Și chicoteam, cu sufletul de lapte.

Și totuși, tu, te-ndepărtezi acum speriată
Și strici, cu o crenguță de măslin,
Castele noastre cu cărămizi de zăpadă
Fereastra de cer, prea puținul senin.

Mă lași pradă iarăși monotonului vals,
Naufragiul meu zilnic pastelând incolor
Ritmul pașilor statici, al pierzaniei dans,
O cortină căzută peste-al nostru decor.