Apus dulce de vară
înțesat pe cerul inimi mele,
cromatic întins ca un fum
pe o șosea umedă,
în praful greu al zâmbetelor noastre.
Apus târziu și ciudat
rămas pe retină,
rupt de realitate,
încins de jocul buzelor
în iarba verde și proaspătă.
Apus pe o autostradă,
în marginea unei păduri,
unde te aștept să apari
precum un surâs,
asa cum noaptea se scurge
printre stânci adormite.
Visul nopților copilăriei,
mirosul vechi de tren
și viața ca o șină întinsă,
ce în depărtări ajunge,
o gară ieri, o gară azi
și tu rămâi departe.
Clipa când ne sărutam,
pe-un câmp întins de maci,
acel roșu pur aprins
se stingea în privirea ta.
Când alergam desculți pe câmp,
te mângâiam cu cioburi,
acele bucăți rupte din
sângele unor stele,
rămas coagulat pe sânii tăi,
o pânză desprinsă a sufletului.
Te pierzi acum,
în van plutesc lacrimi pe cer
și fulgeră prin vene,
iar noaptea adâncă,
te ascunde rătăcită între stele.
Numai cerul de-un infinit abstract,
privește în oglinda de lacrimi,
zidită la picioarele mele
și mă strânge căldura lor,
când toate se adună
într-o austeră încăpere
a subconștientului,
unde mă înec pe un zid,
cu cărămizi din ochi picurate.
Mă înec între un apus
și un răsărit pustiu,
văzut din tren,
la marginea pădurii,
amintiri și vorbe scufundate
în regretele banale.