Așa că nu mai număr. În spatele nostru se răspunde la
întrebări degeaba; au dat drumul la ventilator, și-au șters
bine lentila pe nas și-au îndoit coperta caietului cu formule.

De ce mă repet? pentru că tu nu-mi rămâi oglinda în care
jarul zilei să-mi fie reflecția din urmă. Mă aduc de spate
să-mi ating gleznele desfăcute, șosetele lăsate largi; un peisaj
cât o monedă, o căutare scurtă cât ține rostirea unui nume
- totul se soldează cu logica: pentru ce stăm ani în șir în suma
asta, câte suflete am strâns în perie, câtă degradare am curbat
cu sita- lumina e lăsată pentru cele din urmă dezlegări.
Doar atât. Nu-mi vine să mai număr anii; o să mă duc verde
la întâia trecere către noapte: visul arătat prin fum, copiii
nemișcați, respirația fină, pielea decojită prinsă sub unghii
ca o muscă înțepătoare;
șoldul e rezemat de tipsia mușcatei.

Cum o să mă aplec peste sârme- balconul umed, clipul scurt
al Polarei deșirate albă; mai număr în pieptul tristeții.
Cum o să mă aplec peste Venus- bărci de liniște, vâsle puse să
plutească de-o parte și alta, cercuri legate între ele; mă țin de
toată amiaza ei: timpul dus pribeag, obrazul galben ca un șirag
de păpădii. N-o să se înțeleagă niciodată ce se spune în spate,
fie strâns și vânăt ochiul, peria înnodată în păr.