Tu ești refugiul meu când toți mă-ndepărtează,
Când pașii mei se-ndreaptă spre ochii nimănui
Și sufletu-mi se vinde pe la colțuri
Tăcând la fel de simplu ca și alaltăieri.

Tu ești portretul vocii mele cunoscute
Când anevoie toți și toate se pot lipsi de mine
Îmbrățișându-mă cu tot cu dorul de lumină
Tu ești cea care încă nu a uitat că sunt.

Tu ești minutul fără capăt când timpul mă urăște,
Când par a fi numai o umbră fără chip
Strigându-mă pe sine când nimeni nu o face,
Când ochii mei păstrează culoarea altui veac.

Tu ești prima mea amintire cu ochi albaștri,
Copila cu obrazul cald când îmi e frig,
Sensul cuvintelor mele când scriu,
Când inventez în gând și totul și nimic.

Tu ești liniștea mea când înfiez sfârșitul,
Când mă adorm zăpada și absurdul,
Cea care îmi citește tăcerea unei nopți,
Tu ești refugiul meu când mă alungă toți.

Tu ești portretul vocii mele cunoscute
Minutul nesfârșit când timpul mă urăște,
Prima mea amintire cu ochi albaștri,
Tu ești liniștea mea când înfiez sfârșitul.