Și dac-ar fi ca nimeni și nimic să nu mă mai cunoască,
Mi-aș legăna tăcerea de surâsul tău albastru
Inventându-ți glasul iar și iar și scrijelindu-te prin vorbe
Pe o pictură cu un Dumnezeu mai bătrân,
Atât de bătrân încât m-a învățat să te ador încă dinainte de a mă naște…

Și dac-ar fi să nu mai fii cea pe care o știu,
Aș învăța să te învăț din nou pe deasupra,
Mi-aș răstigni privirea de chipul tău
Renăscându-ți culoarea ochilor ca pe o frântură de zgomot,
Ca pe neliniștea mea când nu mai știu dacă pot să te scriu…

Și dac-ar fi ca toate lucrurile ce mă înconjoară
În toată neființa glasului meu când te strig
S-ar numi ca tine când nu mai știu cine sunt,
Te-aș întreba dacă nu cumva mă cunoști de undeva,
Dintr-o fărâma de umbră găsită prin buzunarul tău cusut cu ață albă.

Și dac-ar fi să nu mai scriu ce ar putea să fie,
Mi te-aș aminti ca pe cineva aproape cunoscut,
Cea de care îmi legăn tăcerea aproape deranjantă,
Cea de care îmi răstignesc privirea
Ca de Acel Dumnezeu bătrân care m-a învățat să te ador încă dinainte de-a mă naște…