Sublim coboara noaptea printre crengi,
Pecetluind perpetuarea efemerei clipe,
Și printre frunze schimba al serii dulce cald,
Într-o amara, rece briza.

Curmând virilitatea însoritei zile,
Aceasta rece noapte se impune brusc,
E un întunecat balsam, o gotică verticalitate,
Ce-ndeamna mintea-mi spre creație.

Deodata ghicesc impulsul muzei mele,
Subtil, mirific, transcendent…
Și scriu pe-un petec larg, in minte,
Scurte si lungi… idei, cuvinte.

Respect impulsul, muza o ador,
Mă lupt insa cu somnul, mă lupt cu mine, eu,
Și dintre gene alung lentoarea,
Strivind cu calm puterea ei.

Mișc de pe raftul cel mai de sus un gând,
Rezultă un nou vers și-adrenalină-n plus,
Rechem si visul din noaptea cea de ieri,
Și-l schimb in colorate șoapte desenate in cuvânt.

Dar vai, tu, noapte, sintetică vigoare !
Te ofilești acum și dai întâietate acestui răsărit,
Chinuitorul har mă părăsește și pe mine acum,
Tu m-ai trădat, dar te aștept să mă amețești din nou… cândva.