aș putea crede că tu ești totul
cu zâmbetul tău îmi topești respirația
iar visul de-a fi doar himeră
se pierde în verdele ierbii
prima ta atingere pare să-mi desprindă
gândurile din materia densă a vieții
și căzut peste mine descopăr puțin din
pașii dansând între capătul lumii
și muguri

aș putea spune că tu ești totul
cu pieptul tău dezvelind universuri
cu rima privirii tale la necuvântul albastru
cum mă înveți că o binecuvântare
e și rana ce-mi șfichiue existența
între paralelele albe
așa cum vocea ta mă mistuie-n dorul
de uitare mirată

așa cum te văd ești chiar totul
suită-n pintenii sorții
ecvestrele tale întinderi se rup în neante
disecate-n furtuna ce-mi mângâie clipa
nebun efemer orizont de culoare
și timpuri înscrise-n spirala chemării
îmbalsamare de frici și dureri ascuțite
pe ciotul din gând
ce se-nchină la temple amare

așa cum ești, totul e limita
dintre două întâlniri ale noastre