Demult, iarna mă ucise;
Câte porți și câte vise
Se inchiseră într-un lacăt
Făr` de chei și făr` de capăt.

Pe mâna iernii am răstignit
Al meu pas timid, livid,
Înghețat de doruri grii…
Vis nebun, tu iarăși vii…

Vii, mă înalți și mă dobori,
Mă reânvii, iar mă omori;
Iarăși naști pe aripi zboruri
Și aduni din lacrimi doruri…

Iar m-adun, m-adun, m-adun
Din resturi de iarnă, din viscol, din fum;
In suflul rece răsădind
O inimă crescând, iubind,

Și am zâmbit într-o tulpină
Verde fremătând, fragilă;
Clipind trei petale albe,
Au renăscut zările calde;

Iar razele râzând cu focuri,
Îmbie in ale vieții jocuri,
Așternând imbrățișări
Peste inverzite zări.

S-a topit sufletul rece;
Iarna s-a pitit în umbră,
Dar simțind, atunci când trece,
O ultimă suflare sumbră.

Viața, din roua din flori,
A adunat șapte culori,
Pictând un falnic curcubeu;
Cerul râdea… râdeam și eu…

Dar tu, privire falnică, albastră
Cu oceanele-ți închise în glastră,
Nu mai știi ce să alegi…
Sunt aici, să mă culegi.

Am trei petale calde, albe,
Suflet verde, visuri dalbe;
Să mă așezi la a ta fereastră,
La țărm de nemărginire albastră…