Eu sunt poetul care cântă la tiflă,
dar, de la o vreme, tifla mi-e bolnavă,
dezacordată, nu mai scoate acel sunet pur
care le ardea ficații,

așa că uite-mă ros de igrasii, una cu zidul –
se surpă-n mine tencuiala-ncet,
se pune praful peste chipul dinlăuntru –
așteptând ca poezia să-mi rezolve toate situațiile
(în care tot ea m-a implicat),
transformându-se miraculos în bani
ca apa, cândva, în vin …

Îmi lipsește însă credința
în puterea de transformare a artei,
așa că lucrurile rămân în continuare la locul lor,
iar eu – poet prin forța lucrurilor …

… Și câtă forță au lucrurile netransformate
(mai ales după ce le provoci !),
când te constrâng,
prins în menghina lor,
pradă ustensilelor lor de tortură …
Să vezi atunci, alchimie !
Să vezi atunci, sub teroare, cum totul
devine, de frică, poezie !




(volumul "Tifla" - 2004)