Stau la pândă cu teama ascunsă în suflet.
Aștept bezna să vină.
M-am înarmat cu mănuși, cu mască.
Mi-am pregătit și cuțite la pleoape.
Tocmai bune de retezat orice speranță nocturnă.
Nu se poate să nu găsesc printre vise
Leac împotriva nopții acesteia pletoase.
Mi se strecoară pe nesimțite
În așternuturi
Rece ca o reptilă aclimatizată
La unul dintre polii frigului de pe planetă.
Pânda s-a prelungit prea mult.
Ca un transfer așteptat în zadar.
Teama, cât dulapul de lângă perete,
Mi s-a strecurat sub pernă
Alunecând pe sub pleoapele disperate.
Habar nu am cum a venit.
Tiptil? Pe ocolite?
M-a dezarmat ca pe ultimul mercenar.
Masca era aruncată cu dispreț în chiuvetă.
Oxigenul îi bolborosea agonizând.
Mânușile se zbăteau să iasă din dulap.
Le țineau balamalele ruginite.
„Tot nu vrei să cedezi?
Treaba ta!”
„Bine, bine, jivină.
Dar măcar vino și tu mai devreme;
Pe la orele serii.
Cât încă pe-afară mai este un praf de lumină.”

Dan David, Los Angeles, 10-15-2005.