Nomazi prin veșnicii suntem, tătarii cruzi ai sorții,
ne numărăm în mii, îngenunchiați în fața morții,
pedeștri sau călăreți, -n același timp, -n același trup,
din mii de herghelii, doar patru cai viața ne-o rup.

Ne deplasăm din începuturi, picioru-n scară neclintit,
pășuni descoperim în stele, deși avem frâul smintit,
de-a buzna dăm în sacrilegii, luând o pradă preabogată,
și revenim în zona albă, în care ni-i steaua legată.

Călătorim spre asfințituri, până-n ajun de finis terre,
vrăjmași călcăm pe nemuriri, și-i ducem dincolo de ere,
un vălmășag de colb de suflet, ne scuturăm peste oblânc,
din venetici am devenit, statornic lut, tot mai adânc.

Rămânem, deci, cu timpu-n suflet, nemărginiți între hotare,
aceeași cruzi tătari ai sorții, plecați în spații viitoare