Trec adesea pe aleea ce coboară înspre râu.
Tulburat de-atâtea gânduri, te aștept până târziu,
Să revii măcar o clipă, în lunca nemuritoare,
Unde ne-am jurat credință, într-o zi plină de soare.

Să-ți revăd mersul alene, cu privirea în pământ,
Chipul tău atât de sobru, părul legănat de vânt,
Apoi…să te strâng în brațe, răvășit de-atâta dor
Și să-ți spun vorbe frumoase de iubire și amor.

Să te-ntreb cu nostalgie: Ce mai faci? Și, cum o duci?
A trecut atâta vreme, îți mai amintește de-atunci?
Când destinul ne-a dus pașii la salcia din zăvoi,
Mai feriți de ochii „lumii”. Eram numai amândoi.

Eu te cuprindeam în brațe, sărutându-ți gura dulce
Și-ți spuneam: rămâi cu mine, luna plină să ne-apuce,
Și sub raza ei gălbuie să-ți văd fața-mbujorată,
Trupul tău ca o garoafă, stângăciile de fată,
Lacrimile de tristețe, și privirea-nvolburată,
Le țin minte și acum, nu le voi uita vreodată.

-Știu iubitule prea bine, sunt fapte nemuritoare.
Amintirile sunt scurte, vrei nu vrei, sunt trecătoare.
Când destinul te obligă să te plimbi cum îți dictează,
Îl urmezi în neștiință, chiar de inima-ți vibrează
De dureri, nu poți a spune nimănui, a ta căință,
Te împaci doar cu speranța și sfârșești în suferință.
Blestemată fie ziua, ce cărările ne-a „frânt”,
Dragostea și fericirea, ni le-a spulberat în vânt,
Ne-a sortit o viață sumbră și atâtea neplăceri,
Să ne pierdem și „speranța”, despărțiți, plini de dureri.

Corneliu 30.01.2000