Cu ultimul pahar de vin pe masă
Și ultima țigară între buze
Stătea Noptidianis Ade-ntr-o casă
Cu gândurile ce-i erau meduze

Și moartea albă îl privea din stele
Cum se jertfea el singur să devină om,
Cum renunța la viciile tembele:
Mândrie, Marlboro și rom.

Era cuprins între pereții umezi
Și îngerii cântau nebuni, surdină,
Un cântec născut dintre norii verzi,
Un cântec repetat ca de-o mașină.

Meduzele-i treceau prin creier iute
Mâncând cu jind ideile născute
Din ce văzuse, vrute si nevrute,
Din picăturile de ploaie mute.

Aceeași ploaie îi bătea acum în geam,
Trezind trecutul în neuronii adormiți
Și adormind prezentul cu funiile de rom
Seringile cu cianură și venele tăiate de cuțiți.

Pe nesimțite intrase moartea albă
Și îl vedea lovind cu capul de pereți
În camera tăcută, naltă
El renunță la vechile regreți.

Acum era el, Noptidianis Ade,
Cel plin de flori și curcubee,
El, ce găsise dezlegarea-n moarte,
în vin, tutun și în femeie.