să nu exist în ploaia ce mă risipește...
tu treci neștiind pe ce calci...e doar o ploaie...
eu stau jos în picăturile ce mă definesc...

să nu plâng în ploaia dezmembrării mele...
e momentul cel mai fericit din evadarea mea...
tu treci intuind nebunia gloriei mele...

să nu țip dacă mă doare că plec de aici...
nu se merită...voi adăuga câteva suspine...
totul durează putin...până la insesizabil...

să nu exist în ziua evaporării mele umane...
tac fericit că mă risipesc în risipa fericirii
lirici divine eternizează poemele mele...

să nu exist în trup ci doar în versuri...
e realizarea unei existențe sculptate uman...
citește un vers din mine...imi va face bine...

sunt fantoma din trecutul proaspăt viitor...
bântui prin forme literare mai tot timpul...
sunt concluzia unei existențe triste...